Two Bakers

Michael told her at a quarter to three that night, standing at the old table with his sleeves pushed up and his hands in the first dough, as though it were something he had read in the paper. His father had spelled a word on a board. The word was tell, and he had pointed to the name of the town, and he had looked at Michael in a way that Michael remembered from the age of seven, when he had been caught feeding a whole tray of rolls to the ducks.

Michael i-a spus în noaptea aceea, la trei fără un sfert, stând la masa veche cu mânecile sumese și cu mâinile în prima cocă, ca și cum ar fi fost o știre citită în ziar. Tatăl lui silisise pe litere un cuvânt pe o tăbliță. Cuvântul era tell, adică să spună, și arătase spre numele orașului, privindu-l pe Michael într-un fel pe care Michael și-l amintea de la șapte ani, când fusese prins hrănind rațele cu o tavă întreagă de chifle.

“He wants the whole town to know,” Ana said slowly.

„Vrea să știe tot orașul”, spuse Ana cu glas rar.

“He wants the whole town to know.” Michael pushed the heel of his hand into the dough, turned it, pushed again. He did not look up. “The man can’t ask for a glass of water without a laminated card, and he wants to stand up in front of Hollin Bridge and confess. Fifteen years he couldn’t say it with a perfectly good mouth, and now, when he can’t say anything, he decides.”

„Vrea să știe tot orașul.” Michael apăsă podul palmei în aluat, îl întoarse și apăsă din nou. Nu ridică privirea. „Omul nu poate cere un pahar cu apă fără un cartonaș laminat și vrea să stea drept în fața celor din Hollin Bridge și să mărturisească. Cincisprezece ani n-a putut să spună cu o gură întreagă și teafără, iar acum, când nu mai poate rosti nimic, s-a hotărât.”