Behind the Counter

Priya Shah had opened her shop at six o’clock every morning for thirty years, except for the four days after her husband died and one Christmas Day when her daughter had hidden the keys. She opened it now, at six, in the dark, with the familiar small sounds: the key in the lock, the bolt at the top that stuck in damp weather, the bell, the click of the lights coming on one row at a time over the newspapers, the sweets, the tins of soup.

Timp de treizeci de ani, Priya Shah își deschisese magazinul la ora șase în fiecare dimineață, cu excepția celor patru zile de după moartea soțului ei și a unei zile de Crăciun, când fiica ei îi ascunsese cheile. Îl deschise și acum, la șase, pe întuneric, cu aceleași mici zgomote familiare: cheia în broască, zăvorul de sus care se înțepenea pe vreme umedă, clopoțelul, țăcănitul luminilor care se aprindeau rând pe rând deasupra ziarelor, a dulciurilor, a conservelor de supă.

She liked this hour more than any other. Before the town woke up, the shop belonged entirely to her. Raj had liked it too. He used to stand where she was standing now, behind the counter, cutting the strings on the bundles of newspapers with the little curved knife that still hung on its hook beside the till, and reading the headlines aloud to her in a terrible fake newsreader’s voice until she laughed.

Îi plăcea ora aceasta mai mult decât oricare alta. Înainte ca orășelul să se trezească, magazinul îi aparținea în întregime. Îi plăcuse și lui Raj. Obișnuia să stea acolo unde stătea ea acum, în spatele tejghelei, tăind sforile de la teancurile de ziare cu micul cuțit curbat care încă atârna în cârligul lui de lângă casa de marcat și citindu-i titlurile cu voce tare, cu o voce caraghioasă și prefăcută de crainic TV, până când o făcea să râdă.

Raj would have spoken up. She had thought that every day for fifteen years and had never once said it aloud. He had died eighteen months before the fire, of a heart that nobody had known was tired. If he had been alive that January morning, standing beside her on the pavement in his dressing gown, he would have smelled what she smelled, and he would have walked across the road to the man in the grey anorak and said something, in his calm, slightly too loud voice, and none of it would have happened.

Raj ar fi spus ceva. Se gândise la asta în fiecare zi vreme de cincisprezece ani și nu o rostise niciodată cu voce tare. Murise cu optsprezece luni înainte de incendiu, din pricina unei inimi despre care nimeni nu știuse că era obosită. Dacă ar fi fost în viață în acea dimineață de ianuarie, stând lângă ea pe trotuar în halat de casă, ar fi simțit mirosul pe care îl simțise și ea, ar fi traversat strada spre bărbatul în hanorac gri și i-ar fi zis câteva vorbe, cu vocea lui calmă, puțin prea tare, și nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.