The Sleeper of San Gregorio

Morning Hands

Mâini de dimineață

At ten to seven the Via San Gregorio Armeno was still a lane like any other in Naples: wet paving, a delivery van idling in front of the baker's, and shutters going up one after another like eyelids. Only when the dealers from Japan and Munich sent their lists and the first coaches arrived, would the lane become again what it had been for centuries: one long workshop in which shepherds, sheep, pizza makers and popes made of clay stood on shelves and looked back at you.

La șapte fără zece, Via San Gregorio Armeno era încă o alee ca oricare alta din Napoli: caldarâm umed, o furgonetă oprită cu motorul pornit în fața brutăriei și obloane care se ridicau unul după altul, ca niște pleoape. Abia când negustorii din Japonia și din München își trimiteau listele și soseau primele autocare, aleea redevenea ceea ce fusese de veacuri: un singur atelier lung, în care păstori, oi, pizzari și papi din lut stăteau pe rafturi și te priveau.

Concetta Esposito drank her coffee the way she had drunk it for two years: at the counter of Peppe's bar, both hands wrapped round the little cup as if she were cold. She was not cold. Her right hand trembled worst in the morning, a fine, even tremor that you could not see while the hand lay still and could not miss the moment it was asked to do something. The left hand held the right one steady. Peppe, who had known her for forty years, never filled the cup to the brim for that reason and never asked why.

Concetta Esposito își bău cafeaua așa cum o făcea de doi ani încoace: la tejgheaua din barul lui Peppe, cu ambele mâini strânse în jurul ceștii, ca și cum i-ar fi fost frig. Nu-i era frig. Mâna dreaptă îi tremura cel mai rău dimineața, o vibrație fină, regulată, care nu se vedea când mâna se odihnea, dar devenea de neocolit de îndată ce trebuia să facă ceva. Mâna stângă o ținea strâns pe cea dreaptă. De aceea Peppe, care o cunoștea de patruzeci de ani, nu-i umplea niciodată ceșcuța până la buză și nu întreba niciodată de ce.